Oraşe înfrăţite

Municipiul Lugoj (România) - oraş înfrăţit cu Nisporeni 2001

Municipiul Lugoj (în maghiară Lugos, în germană Lugosch) este al doilea oras ca marime din judetul Timis cel mai întins dintre  judetele României, având o suprafata de 8697 km pătraţi , 3,6% din suprafata României. Împreuna cu  judetele Arad si Caras-Severin, judetul Timis face parte din regiunea Banat, straveche provincie  istorica. Reprezntă unul dintre cele mai importante centre ale mişcării culturale din Transilvania şi Banat, Lugojul este cunoscut pentru rolul important pe care l-a jucat în dezvoltarea învăţământului, în mişcarea de eliberare socială şi naţională şi consolidarea unităţii naţionale a românilor. Aici a avut loc în 1848 a doua Adunare naţională a românilor din Banat. Astăzi este un important centru cultural şi renumit centru muzical. Are o populaţie de 44.570 locuitori (2002).

Cunoscut de foarte multă vreme drept capitală culturală a Banatului, Lugojul este un centru activ de spiritualitate românească. Acest lucru este ilustrat cel mai bine de binecunoscutele versuri din folclor, cu care lugojenii se mândresc: "Nu-i român ca bănăţanu’, bănăţan ca lugojanu’..."

Orasul Lugoj este asezat într-o zona de câmpie, marginita de dealuri, fiind strabatut de râul Timis care curge de la est la sud-vest, varsându-se pe teritoriul Yugoslaviei în Dunare.

În cadrul judeţului Timiş, Lugojul este situat în partea central-estică, fiind al doilea municipiu din judeţ ca mărime, dezvoltare economică şi populaţie. Municipiul Lugoj are două sate aparţinătoare, Măguri şi Tapia, împreună cu care ocupă o suprafaţă de 9.956 ha. Numărul de locuitori ai Municipiului Lugoj consemnati în 2005 este de 45.679. Structura etnică arată procentual în felul următor: români (82,9%), maghiari (9,6%), germani (2,9%), romi (2,4%), ucraineni (1,6%), altele (0,6%).

Din punct de vedere climatic, zona Lugojului se încadrează în climatul temperat continental moderat, cu influenţe din vestul şi sudul continentului, caracterizat prin ierni blânde şi veri răcoroase.

Ca urmare a poziţiei avantajoase a oraşului – în vestul României, 130 km faţă de graniţa cu Ungaria, 55 km faţă de Aeroportul Internaţional Timişoara, punct vamal propriu şi situarea pe două artere principale DN 68 şi E 70 – Lugojul cunoaşte o dezvoltare industrială şi economică fără precedent. Firme de renume precum Rieker, Villeroy & Boch, Honeywell, Hella, Autoliv şi Interspitzen şi-au deschis aici spaţii de producţie. S-a dezvoltat astfel o nouă platformă industrială – Tapiei – pe lângă cea veche – Timişoarei. Municipalitatea Lugoj pune la dispoziţie o nouă Zonă Industrială, pe drumul european E 70, şi oferă 61 ha „greenfield” pentru construirea de spaţii de producţie.

Oraşul Sîngeorz-Băi - anul înfrăţirii 2011

Oraşul Sîngeorz-Băi se află situat în partea de nord-est a judeţului Bistriţa-Năsăud, într-un bazin depresionar pe cursul superior al râului Someşul Mare la capătul de răsărit al culoarului înalt Splai, fiind intersectat de paralela 47o 29' latitudine nordică şi de meridianul 24o 43' longitudine estică, la o altitudine de 435 m.

Teritoriul administrativ al oraşului este de 14642 ha, din care 389 ha teritoriul intravilan.

Distanţa faţă de municipiul reşedinţă de judeţ - Bistriţa este de 50 km, iar faţa de cel mai apropiat oraş - Năsăud este de 28 km.

Oraşul Sîngeorz-Băi se delimitează teritorial după cum urmează:

- la nord judeţul Maramureş;

- la est comuna Maieru şi comuna Poiana Ilvei;

- la sud comuna Ilva Mică si comuna Feldru;

- la vest comuna Parva.

Alături de localitatea de reşedinţă Sîngeorz-Băi, oraşul mai cuprinde două localităţi componente: Valea Borcutului şi Cormaia.

Valea Borcutului este amplasată în continuarea oraşului, la nord-vest faţă de acesta, accesul făcându-se pe strada Izvoarelor (D.C.2 A), modernizată pe lungimea de 2,01 km din 3,2 km.

Cormaia este amplasată la o distanţă de 3 km faţă de localitatea de reşedinţă, pe malurile văii Cormaia, accesul făcându-se practic pe DN 17 D, care străbate oraşul Sîngeorz-Băi de la un capăt la altul, apoi pe D.C.2 B, paralel cu valea Cormaia, drum modernizat pe primii 3 km.

Repere istorice

Viaţa umană este prezentă în zonă încă din epoca bronzului, apoi este atestată în perioada dacică şi daco-romană, când localitatea se găsea în afara limesului roman, în zona dacilor liberi, aflaţi în permanentă legătură, peste munţii Suhardului, cu fraţii şi urmaşii lor de pe versantul est carpatic. A făcut parte din Voievodatul Văii Rodnei care cuprindea aşezările din bazinul superior al Someşului Mare, de la Mocod în sus.

Localitatea a trecut printr-o serie întreagă de momente grele: invaziile tătare din 1241 şi 1285 care au pustiit aproape toate gospodăriile, cea din 1717 cu mari jafuri de bunuri şi robiri de oameni, Revoluţia de la 1848-1849 cu pagubele provocate de trupele maghiare, pierderile umane şi materiale provocate în septembrie 1944 de trupele germano-hortyste.

Aşezarea este atestată în documente în anul 1245 sub forma San Gurgh, când Valea Rodnei împreună cu opidul Rodna şi alte opt localităţi constituite atunci, între care şi Sîngeorzul, au fost puse de regele ungur sub administrarea comitetului secuiesc. După două secole, timp în care districtul rodnean condus de comiţi de Rodna şi chiar de voievodul Transilvaniei, a fost zălogit de regina Ungariei comitelui secuilor Mihai Jakch, de la care va ajunge cu acelaşi titlu de ipotecă la Nicolaie Kemer, Sîngeorzul s-a numit Zentihgygurgh. Localitatea s-a aflat în 1453 în posesia lui Iancu de Hunedoara şi ulterior a fiului său, regele Matei, care în 1475 vor încredinţa comuna magistratului Bistriţei.

Localitatea a făcut parte din Districtul Autonom Românesc al Năsăudului şi în 1876 din comitatul Bistriţa-Năsăud, plasa Rodnei, situaţie menţinută şi la împărţirile ulterioare din 1919, 1925, 1940 şi 1944. În 1950 era comună componentă a raionului Năsăud, din 1956 avea satele Cormaia şi Valea Borcutului, devenind oraş raional în 1958, cu denumirea de Sîngeorz-Băi, având în componenţă satele amintite.

Primele aşezări omeneşti au fost în partea de est a oraşului, pe câteva ridicături mici, aşa-numite "pe sub Coastă", apoi localitatea s-a extins spre nord "pe Rogină" şi puţin spre vest pe "Valea Borcutului".

Întemeierea localităţii s-a făcut de către trei categorii de oameni:

1. Băştinaşii, a căror origine se pierde în negura trecutului. Este posibil ca aceştia să se tragă din dacii nesupuşi romanilor cuceritori sau din alte popoare, dispărute, care au stăpânit Ardealul înaintea dacilor şi a romanilor: agatârşii, bastarnii, carpii etc.

2. Imigranţii reprezentaţi de maghiari, huni şi tătari;

3. Coloniştii străini - cavaleri teutoni din călugări benedictini.

În ultimele secole au fost cunoscute si utilizate apele minerale ale căror efecte terapeutice au fost consemnate de oficialităţile de la Viena încă din anul 1770, an în care pe harta imperiului apare Sîngeorzul, ca localitate cu ape minerale. De asemenea în literatura medicală de la Viena, în revista "Gesund Brunnen", publicată în anul 1777, apare prima descriere sumară a efectelor terapeutice ale apelor minerale de la Sîngeorz. Acest lucru a favorizat înjghebarea unei modeste staţiuni balneo-climatrice cu peste 200 de ani în urmă, cunoscută ca "Băile Hebe".

În timp, staţiunea s-a dezvoltat prin construirea mai multor vile proprietate privată a unor persoane şi prin construirea de către primărie a Hotelului "Hebe". Acesta, împreună cu staţiunea a fost preluat de stat şi dat în administrarea Ministerului Sănătăţii, în perioada 1945 - 1950, perioadă în care toate vilele particulare au fost naţionalizate.

Ca o activitate specifică, în anii 1955 - 1957, s-a mecanizat sistemul de curăţare şi umplere a sticlelor cu apă minerală care era comercializată.

Capacitatea turistică a staţiunii s-a mărit considerabil din anul 1973, când s-au dat în folosinţă două complexe balneare, cu o capacitate totală de cazare de 1.500 locuri, dotate fiecare cu bază proprie de tratament.